Mester Popular Icoane-Pictura Bacau

Ioan Măric

Mester Popular Icoane-Pictura Bacau reprezinta pagina unde puteti gasi informatii despre Ioan Măric - Mester Popular Bacau.

Născut la finalul celei mai mari conflagraţii din istoria omenirii, Ioan Măric parcă a fost hărăzit de către ursitoare să aducă bucurie, veselie şi mult optimism pe acolo pe unde Dumnezeu i-a purtat paşii. Mare şansă a avut să vadă lumina zilei într-un sat, căci Luncanii Bacăului i-au procurat clipe şi amintiri care nu i se vor mai şterge de pe retina memoriei nici până astăzi, acele clipe şi amintiri fiind probabil principala sa sursă de creaţie. O creaţie care stă, în cea mai mare parte, sub semnul unei arhaicităţi benefice. De acolo, din Luncani, într-o vreme când destructurarea străvechilor rânduieli prindea din ce în ce mai clar contur, a plecat spre lumea largă un suflet predestinat parcă, prin tot ceea ce avea să împlinească, să lupte pentru neuitarea unor valori şi repere ce au făcut din satul românesc „cel mai expresiv şi mai bogat document al istoriei neamului” (Ernest Bernea, Datină şi obicei, Bucureşti, 1942, p. 85).
Bădiţa Ioan empatizează din toată fiinţa sa cu lumea satului nostru, e mereu în mijlocul acestei lumi, pe care o înnobilează şi o transfigurează ca nimeni altul în lucrările sale de artă naivă. Se vede de la o poştă că îi este tare dragă această lume şi că a pus-o la inima sa mare. Lucrările sale sunt pline de persoane, personaje şi situaţii cumva definitorii pentru satul românesc care, din păcate, se năruieşte pe zi ce trece. Adesea, te şi întrebi de unde le mai scoate pe toate, cum de nu se epuizează tolba cu subiecte…
Ajungând aici să remarcăm o altă trăsătură de caracter a lui Ioan Măric. E vorba de vitalitatea incredibilă pe care o are la cei 67 de ani pe care îi va împlini în Brumărelul acestui an. Această vitalitate se remarcă din momentul în care dai mâna cu omul Ioan Măric, însă e şi mai evidentă când dai ochii, prin intermediul lucrărilor, cu artistul Ioan Măric, în fapt cele două aspecte fiind într-o relaţie firească. Putem afirma că avem de a face cu un suflet tânăr, dar un suflet care şi-a făcut deja o strălucită ucenicie la şcoala permanenţelor neamului, luând cu brio cel puţin cinci examene fundamentale la „materii” precum: credinţă, dragoste, altruism, umor şi omenie! Desigur, mai sunt şi alte o mulţime de date biografice care ar putea fi convertite în originale examene absolvite (membru a numeroase asociaţii şi fundaţii, cetăţean de onoare al mai multor aşezări, dar şi numeroasele expoziţii personale şi de grup, precum şi multele, foarte multele premii, diplome sau distincţii de care s-a învrednicit de peste patru decenii!), însă cele cinci mi se par cele mai importante întru devenirea ca om şi ca artist a lui Ioan Măric, căci dâra pe care o lasă în urmă acest om e una profund spirituală, care te reconfortează şi te încarcă cum puţini semeni de-ai noştri o fac…
Îi mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a scos în cale pe Bădiţa Ioan, pe care îl socot un dar făcut nouă românilor de Cel de Sus! Deşi e printre cei din urmă veniţi în rândurile Asociaţiei Meşterilor Populari din Moldova, îl simt ca pe unul care pune serios umărul la acest edificiu care încearcă să mai păstreze rămăşiţe din rânduielile vechilor noastre meşteşuguri, în acord deplin cu credinţa strămoşilor noştri ţărani că „unde nu e rânduială nu e lege şi unde nu e lege nimic nu poate să dureze” (Ernest Bernea, Spaţiu, timp şi cauzalitate la poporul român, Bucureşti, Editura Humanitas, 2005, p. 260).
La Mulţi şi Binecuvântaţi Ani Bădie Ioan Măric! Bunul Dumnezeu să te aibă în paza sa cea sfântă!

„La vârsta de şapte ani, pentru a fi de ajutor în gospodărie, tatăl i-a confecţionat coasă, sapă şi toporişcă pe măsură; la vârsta de zece ani făcea cărăuşie cu lemne de la Luncani la Bacău; în timpul liber picta flori şi păsări pe coşurile de căruţă confecţionate de către bunicul dinspre mamă, fierarul Costache Gânju. Acesta îl punea să vopsească spiţele şi obezile de la căruţe şi îi cerea imperativ: ‹‹Să străluce, Ioane, să străluce!…›› Iar copilul, inventiv, le făcea să strălucească marcându-le cu câte o dungă albă. În experienţele copilăriei sale întrezărim, iată, sugestiile de abordare picturală a formelor şi a culorilor care, nealterate de ulterioarele studii de profil, îi conferă unicitatea.
Avatarurile sale existenţiale, potenţate de umor şi de înclinarea firească spre punere în poveste a întâmplărilor cotidiene, sunt sorgintea exprimării artistice insolite a pictorului Ioan Măric. Ineditul compoziţiilor sale – parabole picturale tutelate de ironia caldă, dar neiertătoare, practicată în paremiologia satului românesc! – este susţinut de alerteţea şi de siguranţa tuşelor de culoare, dar şi de diversitatea personajelor funambuleşti care…, viguroase în ostentaţia lor burlescă, numai că nu sar afară din pânze ca să te prindă de mână!” (Viorel Savin).

„Îmi plăcea să desenez mereu. Acasă, la lampă, în chiler. Mi-au plăcut foarte mult poveştile şi basmele. Îmi amintesc de perioada când eram mic şi mă ţineam de fusta mamei când se ducea la clacă. Stăteam cu gura căscată când auzeam poveştile femeilor bătrâne. Toate personajele din basme le desenam. (…) Cel mai mult mi-a plăcut să pictez oameni. Pentru că cel mai greu se pictează oamenii, nu natura. Cel mai greu e să dai la un portret mişcarea, viaţa, personalitatea. (…) În compoziţie adun tot ce mi-a plăcut: o poartă, o casă şi aşa îmi creez eu propria compoziţie. Îmi fac eu satul meu. Şi apoi dau viaţă la personaje. În fiecare sat trebuie să fie câte un personaj la care să-i dai viaţă şi personalitate. (…) Lada mea de zestre este satul. Toate vorbele din popor. Expresii, tradiţii. Legende, zicători, proverbe, povestiri şi mituri”. (Ioan Măric, 5 martie 2010)

„În lucrările de artă naivă se recunosc personaje din poveşti, din lumea satului, oameni, animale, un univers în care oameni şi animale sunt condamnaţi să trăiască în armonie. De remarcat la lucrările lui Ion Măric şi cromatica specială, simţul personajului, ceea ce mă determină să-l consider un Chagall al artei naive”. (criticul Ioan Parhon)

„Bădiţa are darul de a vedea sufletul în suprarealitatea lui. Vederea încă nu i-a fost tulburată de ritualuri tehnice. Providenţa l-a plasat într-un punct fericit: acolo unde culoarea devine muzică, imaginea poem, iar poemul rugăciune. Asemenea pictorului din illo tempore el se lasă hrănit de spiritul comunităţii sale, zugrăvind-o în toate momentele ei esenţiale. Patetismul viziunii sale îl împiedică să judece slăbiciunile omeneşti. Comunitatea pe care o zugrăveşte încă se mai învecinează cu Dumnezeu. Deşi scara ce duce la cer are unele trepte lipsă, personajele sale se încăpăţânează să se agaţe de ea. Însă de această ‹‹cruzime›› a vederii sale se veselesc până şi îngerii”. (Dan Verona)