Sezatoarea constituie un obicei stravechi din viata satului romanesc, putand fi definita ca o adunare comunitara restransa, intergenerationala, cu multiple functii si roluri sociale. Initial, sezatorile au fost ”colective de munca formate din membrii unor gospodarii invecinate pentru a-si prelungi in noapte prelucrarea fibrelor textile” (Valer Butura, ”Cultura spirituala romaneasca”) sau intruniri organizate in cadrul unor familii formate din multe neamuri care locuiau in acelasi sat. Mai tarziu, asemenea intalniri s-au extins la nivelul intregii comunitati, munca impletindu-se cu petrecerea.
Acest obicei raspandit in toata tara, ca dovada a unitatii folclorului romanesc, a cunoscut manifestari specifice in zona etnografica a Ocolului campulungean, cu variatii de la un sat la altul. Facand parte din categoria Obiceiurilor de pestean, sezatorile se desfasurau fie in toata perioada rece a anului, adica odata cu incetarea muncilor la camp, toamna tarziu, pana in Postul Pastelui, fie doar intre Boboteaza si Marele Post, adica in “caslegi”.
In functie de felul participantilor, pot fi identificate, in zona Campulungului bucovinean, doua tipuri de sezatori: unul de femei si altul mixt. In sezatorile de femei, se lucreaza mai mult, fetele sunt initiate in mestesugurile casnice, se comunica noutati din sat, se fac invocatii si ritualuri magice, ca in ajunul Sfantului Andrei, cand fetele vor sa-si afle ursita. In sezatorile mixte, femeile lucreaza, in timp ce flacaii rad, glumesc si le incurca pe fete. Daca in sat sunt mai multe sezatori, ei se duc de la una la alta, ramanand acolo unde le place mai mult.
Obiectele folosite la sezatoare erau cele specifice prelucrarii lanii: caierul si furca, lana, fuiorul, fusul, pieptenele, vartelnita, druga, raschitorul, sucala, scarmanatorul, carligele, andrelele, crosetul, acul si ata, iar gazda avea uneori stative.
Activitatile desfasurate la sezatoare erau specifice prelucrarii fibrelor textile si confectionarii celor doua sortimente de produse: textile de casa si tesaturi pentru imbracaminte. La sezatoare femeile se ocupau cu scarmanatul lanii sau canepii, torsul, depanatul sculelor la vartelnita, rasucirea lanii sau canepii pe raschitor, pentru tesut.
Cele mai frecvente erau sezatorile de tors, numite si “furcarii”, la care participau de multe ori numai femeile. Ele se intalneau mai des, pentru ca activitatile lor specifice anotimpului rece erau legate de casa, pe cand barbatii lucrau mai mult pe afara(aduceau si taiau lemne).
Cele mai agreate erau insa sezatorile mixte, unde veneau si flacaii si se incingeau atunci adevarate petreceri. Femeile si fetele veneau mai devreme pentru a avea timp sa lucreze pana la sosirea barbatilor, dupa aceea lucrandu-se mai putin.
Atmosfera de petrecere si voie buna era intretinuta de glumele tinerilor, ghicitorile, cimiliturile, vorbele” in doi peri”, strigaturile si versurile satirice, rostite mai ales de flacai, de poeziile si cantecele rapsozilor. Se spuneau proverbe si zicatori, povesti, legende si snoave, se comunicau mituri. Se cantau frecvent doine de dragoste si dor, de instrainare si catanie, doine de jale, balade haiducesti, ostasesti, chiar variante ale “Mioritei”. La acestea se adaugau cantecele de lume si de joc. In Bucovina, instrumentele muzicale specifice sezatorii erau fluierul, cobza si vioara, dar se canta si din dramba, tilinca sau trisca.
Batranii erau de multe ori prezenti la sezatoare, asigurandu-se astfel transferul valorilor traditionale, religioase, morale si artistice de la o generatie la alta. Ei dadeau tinerilor sfaturi de viata, in vederea muncii, a casatoriei, a cresterii copiilor, a comportarii in familie si societate. Prezenta lor era binevenita pentru bogata lor expe- rienta, pentru marturiile trecutului pe care le detineau.
Activitatea noastra de cercetare a sezatorii traditionale in zona etnografica a Campulungului bucovinean a pornit de la intocmirea unui chestionar, cuprinzand 10 intrebari cu caracter deschis, legate intre ele prin subiectul abordat. Acestea se refera la cunoasterea obiceiurilor din zona Campulungului, perceperea sezatorii de catre public, prilejul organizarii sezatorilor, locul si timpul practicarii acesteia, participantii la sezatoare, imbracamintea lor si obiectele folosite, cantecele de sezatoare, dansurile specifice, povestile spuse in cadrul unei sezatori si formularea unor opinii privind sansele de supravietuire a acestui obicei.
Au fost chestionate 186 de persoane din orasul Campulung Moldovenesc, comunele Fundu Moldovei, Pojorata, Sadova, Vama s. a. Unele s-au aratat interesate fata de pastrarea traditiilor, altele au manifestat dezinteres. Raspunsurile la prima intrebare releva ca prea putini dintre cei chestionati cunosc acest obicei. Majoritatea repondentilor ii acorda un loc de mijloc in cadrul obiceiurilor traditionale. Sezatorile se organizau si in zona noastra in perioada rece a anului, adica de la sfarsitul toamnei pana in Postul Pastelui, in serile lungi de iarna, dupa unii numai in zilele de lucru, dupa altii si in zile de sarbatoare. Unii sustin ca aveau loc o data la doua saptamani, altii au afirmat ca se desfasurau saptamanal sau chiar de doua ori pe saptamana. Numarul participantilor era variabil, majoritatea reprezentand-o intotdeauna femeile, ba mai mult , existand chiar sezatori anume numai cu participare femeiasca. La sezatoare, veneau femei si barbati, tineri sau batrani, indiferent de conditia sociala. Daca ar fi sa identificam totusi un criteriu de grupare a oamenilor la sezatoare ar fi cel de vecinatate sau cel de rudenie, mentionat de muzeograful Ion Gramada, intr-un interviu acordat elevilor C. N. Dragos-Voda”din Campulung Moldovenesc.
In sezatoare, se realiza comunicarea unor coduri de viata ale satului: respectul fa- ta de biserica/preot, fata de scoala/invatator, respectul fata de autoritati, reprezentate prin primar, sfaturi de credinta, cum ar fi respectarea celor 10 porunci.
Dupa cateva ore de lucru, gazda isi servea oaspetii cu mancare specifica locului: “pampuste”, ”scovarza”, ”scarjele”, ”pogaci”facute pe” sperhet”etc. Flacaii aduceau bautura: tuica, vin, mied etc. Petrecerea continua pana spre ziua cu doine, cantece de lume, glume, dar mai ales dansuri populare. Se desfasurau dansuri de grup(Taranasca, Hora, Cosnencuta), dansuri de perechi(Ciobanasul, Polobocul, Coasa), dansuri barbatesti(Arcanul, Trilisestiul, Leusteanca)si dansuri femeiesti(De trei ori pe dupa masa, Hora fetelor).
In unele sate(Chiril, Sadova, Pojorata), exista superstitia ca nu e bine ca tinerii sa joace in perechi inainte de anuntarea oficiala a logodnei. Dansau fie cate doi fla- cai, fie cate doua fete sau in grup. La plecare, oaspetii isi luau ramas bun de la gazda, iar feciorii insoteau fetele pana acasa. Astfel, in ciuda necazurilor si a greutatilor, oamenii stiau sa se bucure de cele simple ale vietii, sa traiasca in armonie, intelegere, sa faca din viata un spectacol, ai carui protagonisti erau clipa de clipa ei insisi.