Portul maramuresean se remarca prin eleganta sobra, retinuta, este unitar si are „un caracter cu totul original, cu elemente specifice pe care nu le gasim in alte zone” (T. Banateanul, 1965).
Costumul femeiesc este compus dintr-o basma inflorata (neagra la femeile mai in varsta), camasa cu decolteu dreptunghiular, cu maneci trei sferturi, poale peste care se imbraca doua zadii, un pieptar din panura sura sau un „lecric” (jacheta), guba din lana alba cu mite lungi, iar ca accesoriu „zgarda scumpa” (margele de corali) sau zgardanele (tesaturi de margele mici in jurul gatului).
Portul barbatesc are ca element de baza camasa alba, scurta, cu maneci largi, vara gatii (izmene) lungi pana la mijlocul gambei, iarna cioareci din lana alba, chimir lat la brau; lecric si guba. Din gama accesoriilor notam clopul si straita tesuta in culori vii (T. Banateanul, 1965).
Cercetand metopele monumentului de la Adamclisi, precum si Columna lui Traian (de la Roma), se poate dovedi perenitatea unor piese vestimentare pe care si azi maramuresenii le utilizeaza cu mandrie si noblete: guba si gluga.
Daca strabati satele maramuresene (indeosebi cele situate pe vaile Mara si Iza) intr-o zi de sarbatoare, ai privilegiul sa asisti la un spectacol ad-hoc de “poezie vestimentara” si culoare, oferit gratuit de localnici. De retinut ca aceasta “desfasurare de forte” nu are nimic ostentativ si nici nu reprezinta vreun element din arsenalul marketingului turistic. Ea poarta amprenta autenticitatii, fiind o reminiscenta a stilului de viata din societatea traditionala locala.
Putine alte regiuni au conservat acest obicei, abandonand demult portul popular, chiar si ocazional (duminici, sarbatori, nunti, etc.). Acesta a devenit mai degraba recuzita pentru ansamblurile folclorice, ori exponate de muzeu.
In Maramures, traditia - ca insemn al perenitatii, dar si mandria obarsiei fructificata intr-o demnitate etnica, ce nu lasa loc niciunui compromis, au devenit clauzele unui testament stramosesc, pe care fiecare generatie se simte obligata sa-l respecte, aproape cu evlavie. De aceea, pentru maramureseni, straiele de sarbatoare nu pot fi decat cele „mostenite”, chiar daca anumite piese vestimentare sau motive decorative ori coloristice au suferit in timp unele adaptari, rezultate din contactul cu populatiile romanesti din regiuni marginase.
Remarcabil este faptul ca toate piesele portului popular sunt produsul exclusiv al industriei casnice textile, avand ca punct de pornire culturile de plante tehnice (canepa, inul) si cresterea oilor (pentru productia de lana), apoi prelucrarea firelor (inmuiatul, melitatul, pieptanatul, etc.) si in cele din urma tesutul panzelor, in microateliere casnice, croiul si brodarea.
La toate acestea se adauga mesterii specializati in confectionarea cojoacelor, sumanelor, gubelor, opincilor si palariilor. In prezent, globalizarea s-a rasfrant (si) asupra artei vestimentare, celebrele case de moda lansand si impunand trenduri sezoniere, cu o ritmicitate ametitoare, valabile pe toate continentele.
In trecut, modelele si gama coloristica erau conservate de catre fiecare comunitate, alcatuind o specificitate locala, prin care se transmiteau mesaje cu ajutorul unor simboluri: „Ochii avizati ai localnicilor receptionau motive, culori, compozitii ornamentale specifice unui anumit sat si nu de putine ori nu numai ca erau in stare sa citeasca mesajul, dar recunosteau si anumite redundante in modul in care acesta fusese formulat” (Corneliu Mirescu, 2006).
Principalele elemente de identificare erau zadiile, prin dispunerea si cromatica dungilor orizontale (pentru femei) si sumanul, prin lungime (pentru barbati). Nuantarea se facea si prin croi, materiale auxiliare, latimea tivului, sisteme de inchidere, pozitionarea buzunarelor, etc. Elementul cromatic preponderent juca un rol decisiv in identificarea zonei de provenienta, indeosebi in cazul zadiilor: galben deschis sau verde pentru Valea Marei, portocaliu pentru Valea Viseului, rosu pentru Valea Izei, fiecare in alternanta cu dungi negre.