Mestesugurile populare, dupa aparitia industriei si produsele sale de serie, au intrat intr-o indelungata si ireversibila criza. Unele dintre ele au disparut, altele inca mai supravietuiesc, anacronice cu vremurile sau ca expresii ale postmodernismului. Putine sunt mestesugurile noastre populare in care filonul traditional se manifesta cu vigoarea si prospetimea pe care le releva domeniul ceramicii. Situat la cumpana dintre mestesug si arta, olaritul, - aceasta ocupatie prin care, din cele mai vechi timpuri, pamantul, apa și focul au prins suflet in mana taranului roman - se bucura si astazi de o larga pretuire.
Olaritul, un mestesug stravechi
Olaritul reprezinta o indeletnicire pe care noi romanii o mostenim din adancul timpurilor, de la indepartatii nostri stramosi din neolitic, dar totodata a fost si este una dintre cele mai propice modalitati de materializare a insusirilor artistice. Prin forma, proportii, decor si culoare vasele de orice tip au intrunit pe langa rosturile practice si virtuti artistice decurgand din stiinta, inventivitatea si imaginatia mesterului popular, din stapanirea tehnicilor si a mestesugului.
Taranul din vechime nu se inconjura de lucruri multe, stralucitoare si moarte. Obiectele lui erau putine la numar, niciodata pur decorative, impersonale, anorganice. Avea la indemana lucrul viu al mainilor lui care rostuiau materia, innobiland-o prin efort si suferinta. In acest sens, olaritul este o munca obositoare ce necesita forta, indemanare si cunostinte deosebite. De aceea, olaritul este un mestesug rezervat in exclusivitate barbatilor, femeile ajutand eventual doar la decorat.
Mestesugul olaritului avea in primul rand un rol practic, dar ceramica este folosita si in scop decorativ, in constructii sau pentru anumite ritualuri. Locuinta taraneasca cuprinde o varietate de vase de lut - oale, ulcioare, cani, strachini, chiupuri, blide, oale pentru tinut laptele, oale enorme in care se pregatea mancarea pentru sarbatorile religioase, vase pentru flori, statuete, fluiere, jucarii etc.
Multimea vaselor produse isi poate gasi o explicatie in obiceiul ca la nunta sau la inmormantare acestea sa fie sparte. Multe vase se spargeau si inaintea inceperii postului, pentru ca bucatele mancate sa nu fie puse din greseala intr-un vas vechi si sa se “spurce” cu mancare “de dulce”. Oalele se adunau in fundul curtii si se spargeau cu ciomagul, fiind apoi inlocuite cu altele noi. Pana si “prepeleacul” (par cu cateva ramuri in varful carora erau agatate oalele cu gura in jos, ca sa se scurga dupa ce au fost spalate) era distrus, pentru a nu spurca noile vase.
Olaritul, unelte si etape
Principalele etape ale prepararii lutului inainte de ardere (curatire, dospire, framantare, modelare, uscare, ornamentare), sunt sugerate de uneltele folosite: troaca, mezdreaua, cutitoaia, fachiesul, si plotogul, cornul si gaita. Nu lipseste nici morisca de mana – rasnita utilizata pentru macinarea fina a oxizilor de plumb si a nisipului sau pietrei ce intrau in compozitia smaltului aplicat pe vase intre doua arderi in cuptor. Din cadrul acestui instrumentar, un rol deosebit il detine roata olarului sau roata pentru modelat.
Roata e formata din doua discuri, unul mai mic sus si unul mai mare in partea de jos, acestea fiind unite printr-un ax vertical. Pe discul de sus se pune bulgarele de pamant, iar discul de jos este miscat de olar, imprimandu-i cu piciorul o miscare circulara destul de rapida. Astfel, roata se invarteste, obtinandu-se forme circulare cu contur regulat.