Daca in vechime ornamentica pieselor de cojocarit traducea integrarea sociala a purtatorului, una purta taranul avut, alta purta taranul sarac. In zilele noastre articolele moderne de port au sters diferentierile existente, fiind in general marcate prin nesemnificative modificari care tin mai mult de compozitia ornamentala a decorului si nu de schimbarea materialului propriu-zis. Sub acest aspect, nu inseamna ca oricare individ din comunitatea sateasca isi poate permite confectionarea pieselor de port confectionate de cojocari.
Fiind putini creatori de arta populara autentica, care prelucreaza peile – cojocari – preturile practicate depasesc cu mult limitele rezonabile, deci inaccesibile populatiei de la sate. Bondita (bundita), caciula de miel, cojocul pe vremuri era expresa de harnicie, cat si de bunastare a purtatorului. Astazi nu mai gasesti aceste articole decat la marile ansambluri populare, muzee, colectionari.
In plus intervine moda, convenientele sociale. La marile sarbatori nu mai vezi tinerii in costum popular. Blugii si gecile din material textil, piele artificiala ce imita vedetele la moda au luat locul frumoaselor costume populare.
Inainte de a analiza mestesugul propriu-zis, se poate mentiona faptul ca trecerea spre artistic are loc in momentul in care dintr-un mestesug practicat de catre numerosii baci (ciobani) in perioadele in care nu sunt cu stana la munte devine un mestesug de breasla practicat de persoane specializate care renunta la alte indeletniciri si care raspund astfel comenzilor ferme ale colectivitatii, solicitand in general piese unice, nerepetabile, iar in cazul tinerilor casatoriti, sub forma de pereche. Pe de alta parte se poate observa chiar o specializare pe faze de lucru, fapt care duce la realizari tot mai perfectionate ale acestor piese de cojocarie. Cojocarii prelucreaza in general pieile de oaie si de miel. Pieile mari de berbec nu erau folosite la confectionarea pieselor de port sarbatoresc, ci numai la piesele de purtat sau la fuspelturi – cergi sau plocazi captusite cu blana, folosite ca invelitori sau ca asternut.
Pieile de oaie, capra, dihor si alte animale supuse prelucrarii trebuie mai intai dubite (tabacite). Operatiunea consta in acoperirea pe partea jupita cu un amestec de tarate de grau, chisleac sau zer si sare, dupa care se ruleaza si se aseaza intr-un ciubar, la cald, unde sunt lasate sa dospeasca aproximativ o saptamana. Urmeaza spalatul, uscatul la umbra si apoi trasul cu carligul, dupa care urmeaza inalbitul, utilizandu-se nalba – sort de ipsos – imprastiata pe toata suprafata si apoi raderea cu ajutorul unei raspe speciale, de obicei confectionata dintr-un capat de coasa fixata intr-un maner de lemn. Fiecare cojocar avea propriile sale retete de prelucrare, atat ca reteta a dubalei, care de obicei constituia un obicei de familie, cat si al momentelor optime de prelucrare ulterioara, care sub aspect de transmitere al mestesugului, erau destainuite doar membrilor familiei, cojocarii de obicei, neprimind ucenici, practica din urma fiind specifica doar atelierelor orasenesti. Pe de alta parte, nu se prelucrau cantitati mari de piei, ci doar strictul necesar realizarii comenzilor imediate.
Pieile negre de miel sunt folosite pentru confectionarea bonditelor, iar cele albe pentru confectionarea cojoacelor. Pieile de oaie sunt folosite pentru celelalte piese de port de fiecare zi, inclusiv portul ocupational al butinarilor (oameni care muncesc la padure).
Confectionarii caciulii sau a cusmei, care in fiecare zona are o forma specifica, ingustata spre varf, confectionata din pielicele de miel de culoare neagra, mai recent si brumarie. Confectionarea bunditei cuprinde numeroase forme, ramanand piesa reprezentativa a portului, putand fi purtata chiar si sub cojoc si sub suman, in toate anotimpurile anului.
Tipologic se poate stabili evolutia ei incepand cu secolul al XIX-lea, cand informatorii descriu bondita lunga cu clini in poale, ornamentata cu prim de miel. Prima atestare a bonditei cu prim de dihori, respectand acest croi, este din anul 1848, apartinand lui Dumitru Ursu a lui Filaret din satul Delut, piesa despre care urmasii acestuia, care au prezentat-o, spuneau ca “era cea mai strasnica bondita pe care o putea avea un fecior pe vremea aceea.”
Sfarsitul secolului al XIX-lea, duce la varianta de bondita scurta, cu primul din ce in ce mai lat, iar ca ornamente braiele batute, frumos ordonate, incadrand marginea interioara a primului pe toata lungimea lui. Inceputul secolului al XX-lea, introduce primul tesut, de culoare neagra, care coexista impreuna cu primul de miel si cel de dihor, acesta devenind din ce in ce mai lat. Primul tesut era de doua feluri: din lana si din matase, de culoare neagra.
In aceasta perioada, mesterii cojocari introduc in decoratia braielor batute, precum si a ornamentelor cusute pe petele de ierha, margelele, care puncteaza decorul intens geometrizat, cusute in game ce se asorteaza cu nuantele blanii de dihor, mergand de la negru prin maro spre galben auriu.
De obicei, petelele de ierha – benzi brodate cu diferite motive cu fire de matase neagra si margele – nu sunt realizate de catre mesterul cojocar ci de anumite femei specializate in aceasta operatiune care dispun de un numar de modele notate pe hartie – mostre – acestea fiind mereu reimprospatate, uneori combinate conform dorintei viitorului posesor.
Pentru realizarea primului de dihor pentru o bondita, sunt necesare 12-15 pielicele de dihor bine lucrate, spinarile dispuse vertical, avand latimea de 13-15 cm sau mai mult, impodobind “poalele” – partea de jos – “dinaintii” – partile din fata, iar “manecile” si “ciupagul” – partea de la gat – se decoreaza cu resturile de blana nefolosite.
Cojocul, tipic zonei, se remarca prin scurtimea sa, de obicei nedepasind talia, cat si prin manecile lungi si stramte, ajungand de regula pana la varful degetelor. Uneori bondita cu dihori purtata pe dedesubt in zilele de sirbatoare din iarna depaseste poalele cojocului. Respectand ornamentica bonditei, se detaseaza de aceasta prin folosirea primului de astrahan sau cel tesut. Daca bondita noua este imbracata, de obicei pentru prima data in zilele de Pasti sau, in cazul mirilor la nunta, cojocul este imbracat pentru prima data in ziua de Boboteaza.
Cojocarul confectioneaza, numai la comanda, si alte piese de port, printre care si bondita infundata care se incheie sub brat, fiind specifica lucratorului la padure, de asemenea, tot el coase si cojoacele de purtat, precum si caciulile. Sunt cunoscuti unii cojocari care monteaza curelele cu margele, depasindu-si astfel atributiile de baza, aceasta operatiune fiind specifica numai curelarului, care este specializat in aceasta lucrare, inainte de cel de-al doilea razboi mondial oferind spre vanzare – deci fara comanda – aceasta piesa de port. Curelarii care montau curelele cu margele aveau la randul lor un cerc de femei specializate, fie in coaserea margelelor, fie in tesutul cu matase al acestora, ei realizand doar montarea propriu-zisa. Curelele amintite se incheie totdeauna prin trei catarame plasate sub capatul drept al curelei care mascheaza sistemul de prindere prin introducerea in banda verticala situata inaintea buzunarului.
La inceputul secolului al XX-lea, cojocarii lucrau in perioada de iarna la gospodarii care aveau un numar mare de piei de oaie ce trebuiau prelucrate si folosite pentru confectionarea bonditelor, cojoacelor si a fuspelturilor. Hainele de sarbatoare se confectionau la atelierul cojocarilor.
In ultimii 50 de ani in Harlau si Parcovaci, au mai existat persoane care cunosteau aceasta meserie, dar o practicau sporadic.
Dupa anul 1960, s-a trecut la confectionarea cojoacelor vopsite tip “Alain Delon”, insa pieile erau prelucrate dupa modalitati industriale. Aceste bunditie se pot observa si in portul popular din satul Parcovaci, mai ales la portul femeiesc.
Cojocarii din Harlau in perioada interbelica erau conoscuti in judetul Botosani si Iasi.
Memoria documentelor aminteste de evreii Cojocaru Melic si sotia acestuia Cojocaru Sura, care aveau o pravalie cam pe locul unde este acum magazinul Marcel. Aveau in vitrina un mic bust de lemn imbracat intr-o frumoasa bondita. Fiica acestora, Hadasa (Hadaselu cum o alintam noi, colegii) mi-a fost colega de banca de scoala generala. Alt cojocar era Calimanovici Iancu, care statea pe Bogdan Voda, mai erau si altii.
La diferite expozitii de etnografie, exista variante diferite de bundita sau cojoc. Astazi nu mai exista din pacate un specific local. La targ, mai ales dupa sarbatoarea Cuvioasei Paraschiva de la Iasi, vin comercianti in Harlau cu articole de cojocarie. Mai ales caciuli si haine de piele.